„O, Constantinopol, Constantinopol, cap al tuturor cetăţilor. O, Constantinopol centrul celor patru părţi ale lumii! O Cetate, Cetate strălucirea creştinilor şi moartea barbarilor! O Cetate, Cetate, raiul cel de al doilea sădit spre apus, cu tot felul de pomi înlăuntrul său, încărcaţi de roade spirituale…O, biserică, o, cerule pe pământ o, altar ceresc, o, dumnezeieşti şi sfinte locaşuri …O, case şi palate de tot felul şi voi sfinte ziduri, astăzi vă chem pe toate şi plâng dimpreună ca şi când aţi fi însufleţite. (Ducas, Istoria turco-bizantină, XLI, 1 şi 3, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, p.485-486

Ziua de 29 mai 1453 înseamnă o cotitură a istoriei, sfârşitul unei vechi poveşti, povestea civilizaţiei bizantine. Vreme de unsprezece veacuri a dăinuit pe Bosfor un oraş în care puterile minţii stârniseră admiraţie iar învăţătura şi scrierile trecutului clasic fuseseră cercetate şi scăpate de la pieire. Fără ajutorul comentatorilor şi copiştilor bizantini puţine lucruri am cunoaşte astăzi din literatura Greciei vechi. O artă care a răsărit din amestecul mereu schimbător dintre simţul grec, rece şi cerebral, şi sentimentul adânc religios care se poate vedea cum în operele de artă se întrupează ceva dumnezeiesc şi cum materia însăşi se sfinţeşte.
Constantinopolul cel nou era un oraş strălucit, bogat, plin de locuitori şi cosmopolit cu numeroase clădiri frumoase. Frumuseţea lui exprima însă putere terestră a sultanilor şi nu împărăţia pe pământ a Dumnezeului creştin. Iar cât priveşte pe locuitorii săi, aceştia era de credinţe deosebite. Constantinopolul renăscuse, devenind farul călăuzitor pentru călători, veacuri de-a rândul, numai că era vorba de Istambul şi nu de Bizanţ. (http://en.wikipedia.org/wiki/Istanbul)